Cum am apărut pe acest pământ? Ce se va întâmpla cu noi după moarte? Care este rațiunea de a trăi? Acestea sunt doar câteva întrebări la care oamenii au încercat să propună diverse răspunsuri de-a lungul istoriei. Ateismul, hinduismul, budismul, islamul, iudaismul și creștinismul pretind că oferă soluții credibile la aceste probleme. Agnosticii afirmă că nu deținem suficiente detalii pentru a clarifica aceste aspecte. Există și alte ideologii care derivă din cele menționate mai sus. La prima vedere, pare foarte dificil să căutăm răspunsuri, deoarece adepții fiecărei religii susțin că ei sunt deținători ai adevărului. Putem noi suporta adevărul? Această întrebare și-o pun și cercetătorii Norman Geisler și Frank Turek, în lucrarea „Nu am destulă credință ca să fiu ateu”, unde expun câteva principii foarte utile în legătură cu conceptul de adevăr.

          Un mare om politic al secolului trecut a afirmat că, uneori, oamenii se întâlnesc cu adevărul, se împiedică de el, dar cei mai mulți dintre ei se ridică repede și pleacă mai departe, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. La un nivel foarte simplist, să spui adevărul înseamnă să afirmi lucrurile așa cum sunt în realitate. Adevărul trebuie să descrie starea reală a lucrurilor despre care se discută. Există câteva caracteristici care definesc adevărul și care trebuie să se regăsească în orice idee ce se ancorează în realitate. Înainte de toate, adevărul este absolut și nu relativ. Curentele liberale propun ideea unui adevăr relativ, în care omul este acela care inventează adevăruri, după înțelepciunea minții lui. În cadrul unui astfel de sistem, adevărul este relativizat, căci fiecare om își definește propriile adevăruri, pe care le îmbrățisează și după care își trăiește viața. Nimeni nu poate susține că adevărul cuiva nu este adevărat, pentru că în acest sistem totul poate fi adevărat. Așadar, omul nu descoperă adevărul, ci îl creează, îl inventează. Însă aceste idei nu au fundament logic și nu pot fi argumentate rațional. Cei care pretind că nu există absoluturi și că toate adevărurile sunt relative fac, de fapt, niște afirmații autocontradictorii. În timp ce susțin că nu există absoluturi, aceștia au pretenția că afirmațiile lor reprezintă adevăruri de neclintit. Ei nu dispun de vreun mijloc pentru a nega adevărul absolut, decât rostind un alt adevăr absolut, deci contrazicându-se singuri. Mai mult, acest tipar de gândire nu respectă principiul fundamental al non-contradicției, care postulează că două enunțuri contradictorii nu pot fi ambele adevărate, în același timp și în același sens. De fapt, orice enunț poate fi analizat și se poate stabili dacă este adevărat sau nu. Conform legii terțului exclus, o idee este ori adevărată ori falsă, nu există a treia variantă. Apoi, adevărul absolut contează enorm de mult pentru fiecare om. De exemplu, nimeni nu și-ar dori să fie tratat incorect sau rău, numai pentru că cealaltă persoană și-a definit anumite adevăruri care o determină să acționeze astfel. Fiecare om se așteaptă să fie tratat cu bun simț și corectitudine, pe baza unor adevăruri generale bine cunoscute. Iar aceste adevăruri încep să capete importanță uriașă pentru o persoană căreia îi sunt încălcate drepturile ce i s-ar cuveni, conform acestor principii absolute. În concluzie, adevărul nu este inventat, ci descoperit, este transcultural (există principii de viață valabile pentru toți oamenii, în toate locurile și în toate timpurile) și este neschimbător, spre deosebire de unele crezuri ale noastre, care se pot modifica în timp. Adevărul nu este influențat de atitudinea celui care îl afirmă, indiferent de cât de arogant sau smerit este omul respectiv.

          Scepticismul față de absoluturi își are originea în gândirea lui David Hume, unul dintre părinții scepticismului. El susține că toate principiile care merită să fie luate în considerare fie sunt adevărate prin definiție, fie își au fundamentul în experiența senzorială (dată de cele cinci simțuri ale omului). Deoarece, în opinia lui Hume, nu există experiențe senzoriale pentru idei ce trec dincolo de lumea ce poate fi percepută de om, afirmațiile despre Dumnezeu nu merită să fie crezute. Din punct de vedere rațional, pretenția lui Hume este falsă. Principiul lui nu este nici adevărat prin definiție, nici verificabil empiric, deci nu respectă cerințele sale pentru validitatea unui enunț. În altă ordine de idei, adevărul poate fi cunoscut. Ideile care susțin că nimeni nu poate cunoaște lumea reală sunt false. Nu putem ști ce este greșit dacă nu cunoaștem ce este corect. Nu putem pretinde că nu se poate cunoaște adevărul, dacă noi nu știm nimic despre el și dacă nu avem acces la el. Pentru a emite afirmații despre anumite lucruri trebuie să le cunoaștem, într-o oarecare măsură măcar. Din aceste motive agnosticismul este autocontradictoriu. Agnosticii afirmă că nu sunt siguri dacă Dumnezeu există sau nu. Aceștia mai susțin că nu se poate ști nimic cu certitudine. Totuși, pretenția agnosticilor este autocontradictorie, deoarece ei știu cu certitudine că nu pot ști nimic cu certitudine. Părintele agnosticismului este Immanuel Kant. Ideile acestuia sunt ancorate în absurd. Dacă David Hume susține că doar experimentele verificabile empiric pot fi luate în considerare pentru a dobândi cunoaștere despre lumea reală, Immanuel Kant afirmă că lumea reală nu poate fi cunoscută. Lucrurile nu pot fi cunoscute, deoarece omul le percepe așa cum mintea și simțurile sale interpretează datele senzoriale pe care le primesc despre ele. Prin urmare, omul nu poate cunoaște niciun lucru așa cum este el în realitate. În filozofia lui Immanuel Kant, nu numai că nu există niște certitudini despre lumea reală, ci tot ce se cunoaște reprezintă închipuiri ale minții și simțurilor omului, care pot deforma realitatea. Este interesant cum Immanuel Kant afirmă că nimeni nu poate cunoaște lumea reală, dar totuși el pretinde că știe ceva despre ea, și anume că nu poate fi cunoscută. Immanuel Kant susține că el cunoaște doar fenomenele minții, nu și lumea reală. Dar, pentru a diferenția între cele două tipuri de fenomene, ar trebui să le poată vedea pe ambele, ceea ce contrazice ipoteza lui.

          Când căutăm adevărul, este foarte important să pornim de la lucrurile generale (ideile de bază ale ideologiilor) la cele particulare (detalii din literatura de specialitate) și nu în sens invers. Am ascultat multe dezbateri care s-au desfășurat eronat, bazându-se pe tot felul de aspecte mărunte ale unei anumite religii (e. g. informația dintr-un anumit verset al Bibliei nu a fost confirmată arheologic). Însă mai întâi de toate, ar trebui să se verifice în ce măsură o anumită ideologie răspunde la întrebările existențiale majore ale omului. Abia apoi se pot discuta celelalte amănunte. Așadar, testarea unei ideologii trebuie să înceapă cu dovezile pozitive (i. e. cum răspunde aceasta la problemele existențiale fundamentale) și abia ulterior să continue cu dovezile negative (i. e. cum se pot explica problemele pe care le ridică acea ideologie). Pentru descoperirea adevărului, noi avem la dispoziție două surse demne de luat în seamă. Privind în exterior, la universul care ne înconjoară, putem afla informații obiective, verificabile științific, care să ne conducă înspre o anumită concluzie. Însă dacă ne analizăm interiorul nostru, în calitate de ființe umane (conștiința umană, legea morală, sufletul), putem identifica detalii mai amănunțite decât cele obținute din exterior. Dovezile externe sunt mai obiective, dar mai superficiale, în timp ce dovezile interne sunt mai puternice, dar pot fi mai subiective. De fapt, dovezile științifice doar confirmă ceea ce omul poate observa întipărit în ființa lui, dacă se analizează cu atenție și sinceritate. Unele persoane susțin că, dacă nu sunt biologi, nu pot analiza obiectiv creaționismul sau evoluționismul. Totuși, fiecare om poate cerceta și poate aduce diverse argumente, în favoarea sau defavoarea unor idei promovate de anumiți cercetători. Foarte mulți dintre noi avem capacitatea de a observa multe lucruri, privind atât în exterior, la universul care ne înconjoară, cât și în interiorul ființei noastre, la legea morală și la conștiința noastră.

          Mai bine să ne sacrificăm și să suferim din pricina adevărului, decât să sufere adevărul din cauza noastră!

Bibliografie

Ceasornicul lui Dumnezeu (Ceasornicul lui Dumnezeu - Resurse Creștine), pag. 21-24